Ședința din 4 iulie

În ce privește lucrările de intervenții pentru clădirile care necesitau acest lucru, strategia a fost să se aloce, pentru fiecare clădire, o echipă coordonatoare formată dintr-un inginer constructor și un arhitect. Aceștia proveneau din rândurile angajaților institutelor de proiectare, precum Institutul Proiect București (IPB), Institutul de Sistematizare, Locuințe și Gospodărire Comunală (ISLGC), sau Institutul Central de Cercetare, Proiectare și Directivare în Construcții (ICCPDC).

Șantierele, însă, avansau greoi. Intervențiile erau costisitoare, iar Ceaușescu nu părea pregătit pentru astfel de eforturi. Acestea, în ciuda succesului pe care operațiunea de strângere de ajutoare externe îl înregistrate. Ambițiile lui Ceaușescu erau altele – împlinirea viziunii megalomaniace a Noului Centru Civic.

La fix 4 luni după cutremurul din martie 1977, la ora 8:00 dimineața, curțile institutelor de proiectare din București, precum și cele ale facultăților de arhitectură și construcții, erau pline. Angajații erau scoși la careu pentru a li se aduce la cunoștință faptul că, la ora 10.00, erau convocați la o ședință urgentă la Comitetul Central, în Sala „Omnia”. Toți cei implicați în procesul de consolidare – de la cei care verificau clădirile, la cei care supervizau lucrările – erau așteptați să se prezinte de îndată la CC.

Aproximativ 300 de persoane (ingineri, arhitecți, lideri de partid și ai administrației locale), sunt strânse într-o sală din spatele CC. Primul lucru observat de toți cei prezenți a fost prezența forțelor din Miliție și Procuratură în sală. Cu toții au înțeles pe loc că lucrurile erau cât se poate de serioase.

Apoi, într-o atmosferă sufocantă (martorii vorbesc despre căldura apăsătoare din sală – Ceaușescu ordonând ca ventilația să fie oprită), li se ordonă de către Ceaușescu să sisteze toate lucrările de consolidare la clădirile afectate de cutremur. Pentru mulți dintre aceștia, acesta era primul moment când îl vedeau pe Nicolae Ceaușescu în carne și oase.

Numai în Capitală, peste 10.000 de clădiri au fost lăsate astfel în vulnerabilitate.

Accesul în clădire se face printr-un foaier de recepție. Sala propriu-zisă este situată la etajul 1 și are, de asemenea, un alt foaier. Instalațiile sălii cuprindeau o instalație de ventilație/climatizare, precum și alte instalații tehnice specifice sălilor de evenimente – existând un întreg etaj intermediar, sub sală, ce servește drept nivel tehnic.

Sala a beneficiat de finisaje cu adevărat speciale precum și elemente decorative inedite – multe dintre ele păstrându-se până în prezent.

Un alt element inedit este faptul că sala beneficiază de lumină naturală, prin plafonul cu elemente transparente.

După 1989, sala a fost folosită ca sală de întâlniri de Senatul României pentru câțiva ani.

Din 2016, sala a fost trecută în administrarea Centrului Național al Dansului București, instituție aflată în subordinea Ministerului Culturii. Ea rămâne închisă publicului și este, în prezent, debranșată de la utilități și aflată în stare de degradare. Nu este, însă, prea târziu pentru a fi salvată – detaliile, materialele, precum și încărcătura istorică pe care o are sala fiind argumente puternice pentru salvarea acesteia.

Astfel, Gheorghe Ursu și-a sacrificat în mod conștient viața pentru a îi avertiza pe români cu privire la vulnerabilitatea în care fuseseră lăsați de Ceaușescu.

Din 2021, Re:Rise împreună cu Fundația Gheorghe Ursu organizează, în fiecare lună noiembrie, evenimentul Memorialul lui Ursu, cu scopul de a cinsti memoria celui care a fost, într-adevăr, eroul reducerii riscului seismic din România.

Din anul 2022, Gheorghe Ursu a fost decorat cu Titlul de Excelență (post-mortem), de Primăria Capitalei, pentru faptele sale de eroism.

Pentru mai multe detalii despre cazul Gheorghe Ursu, accesați site-ul memorialulluiursu.ro, precum și site-ul Fundației Gheorghe Ursu: http://gh-ursu.ong.ro/